Cardiomiopatia dilatativă

69
Cardiomiopatia dilatativa
Cardiomiopatia dilatativa

Cardiomiopatia dilalatativă este o boală miocardică ce ce caracterizeză prin dilatarea ventriculului stâng şi disfuncţie sistolică.

 Diagnostic

Criteriile de diagnostic a cardiomiopatiei dilatativă sunt: diametrul telediastolic al ventriculului stâng peste 2,7 cm/m 2, fracţia de ejecţie a ventriculului stâng sub 45% şi fracţia de scurtare sub 25%.

Diagnosticul de cardiomiopatie dilatativă se pune pe baza manifestărilor clinice şi a explorărilor paraclinice.

Unii pacienţi pot să fie asimptomatici, pe când alţii pot să prezinte simptomatologia dată de insuficienţa cardiacă stângă. Insuficienţa cardiacă stângă este caracterizată prin: fatigabilitate, slăbiciune şi intoleranţa la efort. Acestea sunt date de diminuarea debitului cardiac. În stadiile avansate apare durerea toracică, prin embolie pulmonară şi hepatomegalie dureroasă.

 

Examen clinic și paraclinic

La examenul obiectiv cardiac se observă şocul apexian deplasat lateral datorită dilatării ventriculului stâng şi galopul presistolic, care este prezent aproape întotdeauna şi precede insuficienţa cardiacă congestivă.

Radiografia pulmonară pune în evidenţă cardiomegalia (creşte indecele cardiotoracic), precum şi semnele de redistribuţie a circulaţiei pulmonare (edem interstiţial şi alveolar sau hidrotorax).

La electrocardiogramă se evidenţiază frecvent tahicardie sinusală. Se mai pot întâlni şi modificări ale ST-T, precum şi semne de hipertrofie ventriculară stângă, bloc de ramură stâng, unde Q patologice şi diverse aritmii. Monitorizarea ECG Holter permite aprecierea severităţii şi prezenţei aritmiilor.

Ecocardiografia evaluează afectarea funcţiei contractile, exclude unele boli valvulare sau pericardice. De asemenea apreciază forma şi funcţia ventriculului stâng, gradul insuficienţelor valvulare, prezenţa trombozei intracavitare.

 

Tratament

Tratamentul cardiomiopatiei dilatative nu este un tratament specific, ci are ca obiective prevenirea şi tratamentul insuficienţei cardiace, aritmiilor şi emboliilor. Tratamentul standard este cel al insuficienţei cardiace.

Tratamentul nefarmacologic presupune dieta hiposodată, suprimarea alcoolului şi controlul greutăţii corporale, precum şi restrângerea activităţii fizice. Ca şi tratament farmacologic, se folosesc inhibitoare ale enzimei de conversie sau în caz de intoleranţă la acestea, se folosesc antagonişti ai receptorilor angiotensinei II. Pe lângă acestea, se mai folosesc şi beta-blocante în doze progresive, deoarece au dus la îmbunătăţirea simptomatologiei. Se mai pot administra diuretice, pentru controlul retenţiei hidrosaline şi reducerea dispneei.

Cardiomiopatia dilatativă rămâne principala indicaţie a transplantului cardiac. Transplantul cardiac reprezintă o alternativă pentru pacienţii care rămân în clasa funcţională NYHA III sau IV sub terapie medicamentoasă maximală.

 

Bibliografie:

  1. Jorg Braun, Arno J. Dormann – Ghid clinic Medicină Internă, Ediţia a 11 a, Editura Medicală, 2013
  2. Dan L. Longo, Fauci, Kasper, Hauser, Jamenson, Loscalzo – Harrison, Manual de Medicină, Ediţia a 18 a, Editura All, 2014
  3. Debabrata Mukherjee – Compediu de Cardiologie, Editura Farmamedia, 2015