Importanța relației mamă  – copil  în dezvoltarea psiho-afectivă. Privarea de afecțiune versus hiperprotecție

74

Importanța relației mamă  – copil  în dezvoltarea psiho-afectivă. Privarea de afecțiune versus hiperprotecție

Relația dintre mamă și copil are ca fundament sentimentul matern la care se adaugă factorii psihologici, educaționali și cultural-tradiționali. În creșterea și educarea copilului ambii părinți sunt implicați, însă mama este factorul determinant care ghidează și definește dezvoltarea biologică și socială a copilului.

Elemente care influențează calitatea relația mamă-copil:

  • configurația genetică și de temperament, atât a părinților cât și a copilului, acest aspect  modificând stilul de viață și adaptare al cuplului;
  • influențele culturale, istorice și impactul mediului social alături de statusul economic (condiția economică are un impact major asupra dezvoltării copilului, susținerea financiară modestă a părinților limitându-i accesul la dezvoltare și educație);
  • interacțiunea părinților în relația de cuplu și relația cu proprii părinți, armonia familială fiind un prim model pentru copil;
  • starea de sănătate precară sau prezența tulburărilor emoționale ale unuia dintre părinți;
  • microanturajul – relații și comunicare, interacțiunea cu microgrupurile, adaptarea și integrarea în colectivități (loc de joacă, școală, etc.).

Stabilirea relației cu nou-născutul

Stabilirea relației biologice între copil și părinți ia naștere odată cu venirea pe lume a bebelușului cu instalarea imediată a atașamentului între acesta și mamă, prin contactul fizic imediat după naștere. În relația dintre părinți și copil mama este suportul esențial al dezvoltării acestuia, dobândind calitatea de ființă socială de la o vârstă foarte fragedă, prin ,,comunicarea,, cu acesta încă de nou-născut. Copilul este membru cu drepturi depline în nucleul familiei, responsabilizând părinții pentru existența sa și totdodată pentru ceea ce va deveni el pentru societate.

Dezvoltarea copilului este dependentă direct de raportul relației cu părinții, în special cu mama. Prima interacțiune cu mama, alăptarea la sân, constituie primii factori de dezvoltare ai atașamentului. Contactul vizual al copilului cu mama asigură legătura între cei doi în perioada prelingvistivă alături de comunicarea non-verbală, gesturi pe care copilul pas cu pas începe să le învețe și să le descifreze.

Privarea copilului de afecțiune și hiperprotecția

Lipsa afecțiunii încă de la vârsta de sugar are un impact major asupra dezvoltării sale prin tulburări de creștere până la sindrom depresiv. Privarea de afecțiunea maternă formează un copil apatic, inactiv care nu interacționează, nu are capacitatea de a se bucura de nimic.  Consecințele privării copilului de afecțiunea maternă se imprimă pe termen îndelungat, cu manifestări de ordin comportamental precum atitudine agresivă, incapacitate de adaptare în microanturaj sau tendința spre izolare.

Astfel că, începând cu perioada de nou-născut copilul trebuie considerat ființă socială și tratat ca atare. Momentele din timpul mesei consolidează foarte mult legătura dintre mamă și copil, după vârsta de 1 an copilul manifestându-și primele intenții de autonomie, dorind să mănânce singur. Se recomandă încurajarea copilului în acest fel creionându-i primii pași spre responsabilizare și autonomie.

De cealaltă parte, supraprotecția și grija excesivă rup de realitate copilul, devenind inadaptabil și neputându-și evalua propriile capacități. Drept consecință, în toate etapele de dezvoltare de cele mai multe ori necesită suportul constant al părinților, limitând astfel posibilitatea de a dobândi un spirit de independență și liber arbitru.

De recomandat este ca, încă din primii ani de viață copilul să fie responsabilizat treptat prin activități precum strânsul jucăriilor, pregătirea temelor și participarea la activitățile din casă cu grad de dificultate potrivit vârstei (împachetarea hainelor, aranjarea mesei, ajutor în bucătărie). Este extrem de important ca micuțul să fie încurajat de fiecare dată și recompensat atunci când este cazul pentru a-i oferi încredere în sine și de a-l stimula pentru a obține noi rezultate.

Schimbările în relația copil-părinți

Primele schimbări ale relației dintre părinți și copil apar în adolescență, când încep să-și manifeste mai mult interesul pentru persoanele din afara nucleului familial, prieteni, colegi, microanturaj.

O altă etapă de schimbări în relațiile familiale apar în jurul vârstei de 18-20 de ani când tânărul își dorește independență, moment în care tânărul începe să se detașeze de nucleul familial, manifetând interes și atenție concentrată pentru o persoană de sex opus.

Armonia relației părinte-copil poate avea de suferit în cazul unui divorț, dificultăți financiare, schimbarea domiciliului, starea de boală a unuia dintre părinți sau chiar a copilului. În familiile în care există un copil cu deficiențe motorii sau fizice relația părinte-copil capătă o altă dimensiune. Părinții de cele mai multe ori trebuie să asigure permanent suport copilului, în funcție de natura bolii aceștia trebuind să facă eforturi semnificative pentru dezvoltarea fizică și emoțională. În astfel de situații, părinții pot beneficia de suport din partea cadrelor specializate prin intermediul instituțiilor de stat sau organizațiilor non-guvernamentale.

Relația mamă-copil este pilonul de bază în dezvoltarea copilului ca adult, viitor părinte și suport pentru societate.

 

Bibliografie:

  1. Eugen Ciofu, Carmen Ciofu, Esențialul în pediatrie, Editura AMALTEA 2002, București.
  2. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. „Universul Juridic”, Bucureşti, 2006.
  3. Valeriu Popescu, Actualități în pediatrie – Vol I, Editura Amaltea, București, 2008.